spațiile publice sunt ale tuturor

Dacă în alte țări în cazul în care dacă arunci ceva pe jos plătești amendă, în România o să te mai urmeze încă 3 persoane.

Este deja un clișeu să spui că în România lucrurile nu merg cum trebuie iar vina evident cade fie pe conducere, fie pe cel de lângă noi. În nici un caz noi nu avem nici cel mai mic aport.

Chiar este nevoie de amenzi și de impunere, de constrângeri pentru a avea un comportament „civilizat”?
Când suntem mici tendința este să învățăm/deprindem comportamentele care ni se spun că nu sunt „bune”, iar mediul în care trăim are o influență mai mare sau mai mică asupra dezvoltării noastre psihologice.

Înțeleg mai puțin cum de o persoană/familie este foarte ordonată și este exigentă în ceea ce privește curățenia iar la birou sau în alt mediu în care pătrunde nu mai ține cont de acest aspect. De ce atunci când mănâncă acasă nu folosește cuțitul și furculița iar când vine cineva în vizită face exces de ele? Ceea ce nu pot să înțeleg este motivul pentru care atâta timp cât știe cum ar trebui să se comporte (sau în cazul de mai sus o să-i fie mult mai ușor uneori să mănânce) nu se comportă așa și în intimitate. Asta nu înseamnă că teoretic îi este rușine de ea? Sunt lucruri atât de mărunte care, dacă le-ar face constant, ar avea un comportament tranparent i-ar crește încredere în sine.

Suntem oarecum obișnuiți, încă din clasele primare să fim pedepsiți pentru greșelile pe care le facem, suntem puși la colț… Nu încercăm să nu le mai facem (exclud absurditățile) ci încercăm prin diferite mijloace să le facem pe ascuns, fără să ne vadă cineva care ne-ar putea muștrului.

Toate acestea au însă repercursiuni. Repercusiuni pe care le observăm în fiecare zi. Însă ne simțim minoritari și neputincioși să schimbăm ceva. Însă să nu uităm povestea cu steluțele de mare: contribuția fiecăruia contează, este un punct de plecare. Încet, încet o să ajungă să se extindă. Însă trebuie să pornească de undeva.

Încă mai lucrez la o modalitate prin care aș determina măcar o persoană să se comporte așa cum este ea. Să nu-i fie teamă să facă greșeli, să nu-i fie rușine de propria-i persoană, să-și exprime punctul de vedere, atunci când are unul.

Un om de afaceri aflat în vacanță se plimba într-o zi pe o plajă. Pe plajă erau multe steluțe de mare, aduse de val. Observa un băiețel care aduna fiecare steluță și o arunca înapoi în apă. Omul de afaceri vrând să-i dea o lecție de viață, se apropie de baiețel și îi spuse: M-am uitat la tine văzând ce faci și mi-am dat seama că ai o inimă bună și că le vrei binele însă îți dai seama câte plaje sunt pe aici și câte steluțe de mare mor în fiecare zi pe ele? Nu crezi că ar fi mai bine să faci altceva în timpul pe care îl pierzi salvându-le? Crezi că salvând câteva steluțe de mare contează? Baiatul se uita la el, se apleca și lua o steluță pe care o aruncă înapoi în ocean și-i spuse: Pentru asta contează.